Nu ești obosit de oameni. Ești obosit de a doua tură.

O asistentă socială mi-a spus odată că nu mai poate. Am crezut că vorbește despre familii. Vorbea despre rapoarte. Le scria după ora 22, după ce adormeau copiii ei. Familiile o țineau în picioare. Rapoartele o puneau jos.

Ideea știută: munca cu oamenii consumă. Burnoutul vine din ședințe, din vizite, din greutatea poveștilor. De aceea ai nevoie de pauze, de supervizare, de concediu. Toate adevărate. Și toate în altă parte decât problema.

Ipoteza mea: ziua cu oamenii se termină la 18:00. Ce te termină pe tine e ce vine după. Patru confirmări scrise de mână, o reprogramare în trei mesaje cu telefonul sub masă, postarea amânată de o lună, factura, tabelul. Munca pe care nu o măsoară nimeni și pe care, de aceea, nu o reduce nimeni. Eu îi spun a doua tură. Nu apare în nicio fișă de post și nu o plătește nimeni.

Am cerut câtorva oameni să țină un jurnal de cinci zile. Două minute seara, trei întrebări: ce am făcut în jurul ședințelor, cât a durat, s-ar fi putut întâmpla fără mine. Fără niciun nume de client. Cifra care iese e de obicei între patru și șapte ore pe săptămână. Înmulțește cu 48. Cinci ore pe săptămână sunt 240 de ore pe an. Șase săptămâni de muncă, făcute seara, gratis, în fiecare an.

Nimic din a doua tură nu atinge relația. Nici evaluarea, nici decizia, nici tăcerea potrivită. De aceea e singurul loc din meseria ta unde un sistem poate intra fără să strice ceva. Confirmarea pleacă singură. Omul își alege singur alt interval, din linkul tău, cu regulile tale. Structura raportului te așteaptă, fără nicio dată de caz înăuntru. Seara rămâne a ta.

Un singur lucru de făcut mâine: ține jurnalul cinci zile. Nu schimba nimic până nu ai cifra. Apoi hotărăște tu dacă șase săptămâni pe an merită o discuție.