AI-ul nu îți fură vocea. Tăcerea ți-o fură.

Un coach pe care îl știu are un newsletter început de trei ori. Iunie, septembrie, ianuarie. Trei ciorne, zero trimise. În fiecare săptămână explică aceleași trei lucruri, cu voce tare, unor oameni noi. Le explică excelent. Nu le-a scris niciodată.

Ideea știută: dacă scrii cu AI, sună ca toată lumea. Pierzi vocea. Oamenii simt. În meseriile noastre, vocea e tot ce ai, deci mai bine nu scrii decât să scrii generic. Am crezut și eu asta un an.

Ipoteza mea: AI-ul sună generic când îi dai ceva generic. Îi dai un subiect, primești un subiect. Îi dai cele trei minute în care ai explicat unui om de ce prima ședință nu e terapie, înregistrate pe telefon în mașină, și primești structura ta, cu cuvintele tale, în ordinea în care le-ai gândit. Vocea nu stă în propoziții. Stă în ce alegi să spui și în ce tai. Asta nu o are nimeni în afară de tine.

Ce nu intră niciodată în instrument: nicio situație de client, nici „puțin” anonimizată. Exemplele sunt compuse și spui că sunt compuse. Și fiecare text trece printr-un filtru înainte să apară: e adevărat, aș spune asta unui coleg cu voce tare, promite ceva, există un om real înăuntru, trece de codul profesiei mele. Pentru psihologi, art. 118 din Codul deontologic CPR spune clar ce nu ai voie să promiți. AI-ul nu știe asta. Tu da.

Conținutul bun nu e reclamă. E dovadă. Un text care arată o problemă reală și un pas e mai convingător decât zece postări despre cât de mult îți pasă. Oamenii nu te aleg pentru că le spui că ești bun. Te aleg pentru că au văzut cum gândești.

Un singur lucru de făcut mâine: înregistrează trei minute despre întrebarea pe care o primești cel mai des. Transcrie. Taie jumătate. Publică trei sute de cuvinte, în același loc, în aceeași zi a săptămânii. Peste o lună ai patru texte și o voce. Peste un an, newsletterul pe care l-ai început de trei ori e trimis de cincizeci.